Despre Dragoste

Cele mai multe opere de artă şi „opere de artă” au fost închinate Dragostei, un fenomen cu totul şi cu totul special. Indiferent de religie, rasă, naţionalitate, sex şi alte diferenţe care oarecum diferenţiază un individ de altul sau o comunitate de alta, toţi vor fi de acord că Dragostea este Universală, Ea este Legea care dictează Naturii în sens general, cursul ei. Prin Dragoste Universală nu vom înţelege că aceasta este o valoare general-umană căci în sine, noţiunea de „general-umană” este una greşită. General-umană ar fi trebuit să însemne că toate Civilizaţiile de pe Pămînt atribuie Dragostei acelaşi sens, pe cînd aceasta este absurd, deoarece un om al Răsăritului va da o altă definiţie noţiunii de Dragoste faţă de un om al Apusului. Dar ca să înţelegem Dragostea, noi trebuie neapărat să o raportăm la Adevăr prin prisma căruia vom şti să înţelegem fenomenul spectaculos al Dragostei.
Dragostea are atîtea definiţii absolute cîte feluri de „ a fi om” există.  Oare un om poate să dea două definiţii contradictorii asupra Dragostei? O definiţie va deriva din alta dar nu se vor putea contrazice.  Mă voi opri asupra a două definiţii ale Dragostei, cea creştină şi cea occidentală. De ce acestea două? Pentru că opoziţia de idei, de concepţii, de înţelegere şi de sensuri este cu atît mai puternică cu cît aceste două Civilizaţii se află, geografic vorbind, una lîngă alta. Să cercetezi la scara istoriei lupta continuă dintre acestea două este cu adevărat interesant. Dar pe lîngă toate diferenţierile lor, cea mai extraordinară, şi poate chiar cauza celorlalte, este tendinţa de modificare şi transformare a Civilizaţiei Occidentale în opoziţie cu statornicia curajoasă a Civilizaţiei Creştine. Deci, prin prisma acestor opoziţii vom încerca să ne explicăm ce înseamnă Dragostea.
Despre Civilizaţia Occidentală este mai greu să vorbim la trecut cînd vrem să ne explicăm o valoare, mai ales Dragostea, deoarece ceea ce era o valoare în trecut, în virtutea tendinţei de transformare a Occidentului, e posibil să nu mai reprezinte valoare sau să fie altfel percepută în prezent. Din această cauză nu ne vom aprofunda în trecutul Occidentului ci vom vorbi despre ceea ce înseamnă astăzi această civilizaţie. Desigur, sistemul politic, social, economic, cultural în care există şi se dezvoltă o societate arată direct sau indirect o stare de fapt, o tendinţă sau alta, o caracteristică sau alta a societăţii date. Sistemul politic actual al Occidentului este democraţia în diferitele sale forme, în marea majoritate a statelor este o democraţie de tip liberal. Liberalismul este un curent filosofic apărul la finele sec. XIX şi care propagă un şir de idei îndreptate spre sporirea libertăţii individului în detrimentul statului şi naţiunii. Adică, dacă sistemul autoritar, totalitar, monarhist pun în frunte statul/naţiunea, atunci liberalismul ridică la rangul politicii de stat dreptul individului, necesităţile căruia sunt valorile absolute şi sensul existenţei statului. Benito Mussolini, dictatorul italian, spunea că „ liberalismul clasic a izvorât din necesitatea reacţiei împotriva absolutismului, şi şi-a epuizat rostul istoric din clipa în care Statul s-a transformat în însăşi conştiinţa şi voinţa obştească. Liberalismul nega Statul pentru a apăra interesele individului izolat” (cînd vom analiza civilizaţia creştină ne vom întoarce la acest absolutism).  Liberalismul anihila conştiinţa colectivă şi o înocuia prin conştiinţa individuală.
Oare adoptarea sistemului liberal nu înseamnă şi acceptarea valorilor ce le presupune? Oare putem adopta sincer un sistem care are definiţia sa asupra unei noţiuni dar să înţelegem altfel acea noţiune? Ar fi absurd să zicem că putem fi, de exemplu comunişti, dar să nu împărtăşim setul de valori comunist la fel cum ar fi absurd să zicem că avem probleme cu inima deşi nu ne-a durut niciodată şi nici la doctori nu am fost, e altceva că putem fi comunişti fără să ne dăm seama fiindu-ne infiltrat setul de valori comunist susţinînd că suntem liberali precum şi putem avea probleme cu inima dar să nu ştim despre aceasta, susţinînd că de fapt e durere de muşchi. Această neconcordanţă a valorilor împărtăşite sincer cu ceea ce pretindem că suntem, vine din ignoranţă şi suntem doar formal reprezentanţi ai sistemului din care credem că facem parte. Prin cele de mai sus am vrut doar să fac înţeles că dacă noi adoptăm un sistem atunci automat adoptăm şi valorile ce le presupune acest sistem. Deci ca să vorbim despre Dragoste, în felul în care e înţeleasă de Civilizaţia Occidentală, trebuie să o explicăm prin prisma liberalismului.
Dacă liberalismul, cum spuneam, pune individul în faţa colectivităţii (stat/naţiune) şi liberalismul este reacţia la absolutism, atunci reiese că liberalismul înseamnă relativizarea valorilor colective, adică perceperea valorilor o face fiecare om în parte după bunul său plac în conformitate cu starea sa fizică, morală, spirituală. Dar oare este întru totul aşa? Oare liberalismul presupune libertatea de a percepe de sine-stătător valorile? Atunci reiese că există cel mult 7 miliarde de adevăruri şi fiecare are dreptul să existe iar omul are dreptul să acţioneze conform acestor adevăruri. Oricine îşi dă seama că aceasta este absurd pentru că legile, inclusiv cele liberale, limitează libertatea acţiunii şi, de aici rezultă un un non-sens, o capcană proprie a liberalismului. Altfel spus, liberalismul limitează libertatea. Însăşi legea presupune că există un adevăr, UNUL, cel prestabilit de Lege. Oare prin aceasta liberalismul nu susţine absolutismul? Deci Dragostea, în liberalism, este percepută diferit, de la om la om, dar limitat de Lege. Dacă legea există, înseamnă că ea propune o definiţie unică pentru problema despre care se expune. De aici, explicînd liberalismul în limitele necesare pentru tema noastră, putem începe înţelegerea Dragostei (occidentale). Dragostea în perceperea Occidentală este nu numai dragostea pentru individ ci şi acceptarea acţiunilor acestuia ca norme ale adevărului individului dat. Dacă iubeşti un om, conform definiţiei date, trebuie să îl accepţi nu numai cum este ci şi orice acţiune a sa care este în dezacord, parţial sau total, cu propriile norme etice, morale, spirituale.
Cum spuneam mai sus, Civilizaţia Creştină este opusă ca înţelegere a felului de „a fi” Civilizaţiei Occidentale. O dată ce ea este opusă în problematica fundamentală, logic este să spunem că şi înţelegerea Dragostei este diferită. Diferenţa care face ca aceste două civlizaţii să fie în opoziţie totală, este Adevărul Absolut, împărtăşit de Civlizaţia Creştină. Perceperea Adevărului ca ceva Absolut, dictează toate aspectele realităţilor civilizaţiei date. Tot ce se întîmplă în Civilizaţia Creştină este înţeles prin prisma Adevărului, omul creştin întreaga sa existenţă o raportează la Adevăr care pentru el este Universal şi Logic. Dar ce înseamnă Adevărul acesta? Adevărul este Dumnezeu dar tot Dumnezeu este şi Dragostea. Aşa ne spune Creştinismul. Dacă Dumnezeu este Absolut şi nu are naştere, ceea ce presupune că nu poate avea moarte (Dumnezeu cel Viu) atunci rezultă că pentru un om creştin nici Dragostea nu are început şi sfîrşit. Adică Dragostea este Absolută şi trece dincolo de dimensiunea percepţiei umane şi ajunge în dimensiunea divinului. Din înţelegerea lui Dumnezeu ca fiind Adevăr şi tot odată Dragoste, mai rezultă şi faptul că Dragostea este Adevăr. Dacă Dragostea este Adevăr atunci totul ce este făcut din Dragoste de către om este Adevărul şi deci Dumnezeu este în faptele pline de Dragoste ale omului. Această idee mai este susţinută şi de afirmaţia că într-un om bine-plăcut lui Dumnezeu lucrează însuşi Dumnezeu. Deci, Dragostea este Absolută şi omul-creştin înţelege Dragostea raportîndu-se la Dumnezeu. Dar cum rămîne cu afirmaţia că tot ce este Logic este prin definiţie şi Adevărat? Mulţi vor spune că uneori pare logic ceva deşi e foarte minciunos şi vor avea dreptate căci „pare”. Alţii vor spune că este logic ce spune un oarecare X dar nu este adevărat şi aici vor greşi. De ce? Simplu, dacă un creştin îşi raportează viaţa la Dumnezeu, şi el ştie că Dumnezeu este Logic şi că Dumnezeu totodată este Adevărul, atunci de aici el înţelege foarte clar că Adevărul este Logic. Desigur, cel care nu îşi raportează viaţa la Dumnezeu nu va putea înţelege această caracteristică interesantă a omului din civilizaţia Creştină. Am fost întrebat de cineva, într-o discuţie despre Logica Adevărului, că „ oare îţi pare logică învierea lui Iisus Hristos?” lacare răspunsul a fost „Da, îmi pare foarte logic. Desigur că eu nu îmi pot explica Logicul decît în limitele Adevărului revelat, adică logica mea este limitată, dar Cel ce este Adevărul Absolut are şi o Logică Absolută. Adică ceea ce ni se pare nouă ilogic poate avea o logică peste măsura înţelesului nostru şi dacă raportăm ceva la Adevărul care este Dumnezeu, atunci vom putea deosebi logicul şi ilogicul, chiar dacă îl înţelegem doar  în limitele Adevărului revelat”.
„Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.” spune Apostolul Pavel în Epistola întîia către Corinteni. Deci Dragostea este percepută ca şi condiţia primordială a acţiunilor omului. Prin Dragoste, aceste acţiuni obţin valoare. Mai spune Apostolul Pavel în aceeaşi epistolă: „…Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea…”. Dragostea, după acelaşi Apostol Pavel,
„îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată”.
Deci Dragostea, dpdv a Civlizaţiei Creştine, este Absolută.  Dacă în Civilizaţia Occidentală Dragostea este relativă şi percepe prin liberalism dragostea pentru individ, dacă în Civlizaţia Iudaică Dragostea se rezumă la naţia evreiască (nu poţi deveni iudeu, te naşti iudeu), dacă în Civilizaţia Islamică Dragostea se rezumă la cei din cadrul civilizaţiei date (adică musulmani), dacă la Civilizaţia Chineză Dragostea este un sentiment care stă ca obstacol în calea Nirvanei, în Civilizaţia Creştină Dragostea nu se rezumă nici la individ, nici la naţie, nici la civilizaţie ci trece dincolo de aceste limite şi devine UNIVERSALĂ (adică, dacă TOŢI oamenii vor fi de acord că Dragostea este Universală, totuşi, doar în Creştinism găsim argumentele şi fundamentul care ne permitem să afirmăm aceasta). Dragostea Creştină este nelimitată şi prin aceasta face ca această civilizaţie să fie cea mai liberă prin esenţă. Creştinismul, pe drept, este cea care aduce libertate totală de acţiune omului doar cu condiţia că omul va răspunde pentru acţiunile sale în conformitate cu aceste acţiuni. Chiar şi prin intoleranţa sa faţă de păcat, Dragostea Creştină dă libertate omului. Cineva acum ar întreba, cum aşa intoleranţa să fie o virtute? Dacă întrebaţi un creştin, el vă va spune că prin intoleranţa faţă de păcatul omului, creştinul îşi arată Dragostea sa prin faptul că nu îl motivează să rămînă în păcat şi în schimb, îi ajută să iasă din păcat. Prin ieşirea din păcat omul se eliberează şi deci Dragostea creştinului faţă de om şi ura faţă de păcat i-au redat libertatea.
Deci Dragostea Creştină este Libertatea dată de Adevăr.
Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s