„Minunata lume nouă” şi sfîrşitul istoriei

Un roman distopic scris de către Aldous Huxley, deloc mare ca şi volum, dar care îţi înfăţişează un peisaj complex şi integru al unei lumi aflate la apogeul aşa-numitului  „rai pe pămînt”, năzuinţă aproape indinspensabilă de omul modern din realitatea noastră.

Între Dostoievski şi Orwell sau profeţii noii lumi

După citirea ultimei pagini din romanul antiutopic a lui George Orwell – „1984”, primul gînd care m-a vizitat, de altfel m-a şi mirat vizita acestuia, a fost că o mai bună înţelegere profetică a lumii decît Orwell, o avea poate doar Dostoievski cu romanul său „Idiotul”. Două personalităţi ce aparţin unor epoci diferite, acest lucru nefiind unicul care îi desparte. Orwell a fost un socialist convins şi aceasta se simte în „1984”. La rîndul său, Dostoievski nu se fereşte să critice foarte dur socialismul şi pericolul socialismului în „Idiotul”, fiind cunoscut faptul că Feodor Mihailovici era un monarhist convins, iar socialismul îl privea ca pe o ciumă ce va duce Rusia la pieire. Winston Smith, un om al patimii, un om al civilizaţiei materialismului, care deşi nu se poate ridica mai sus de emoţie în procesul de reflectare interioară, totuşi simte discomfortul unui absurd grotesc, unui spectacol de prost gust în care este impus să existe de către Partid şi Fratele cel Mare. Într-o lume în care dragostea este abolită, el vede în relaţiile sexuale cu Julia o revoltă împotriva sistemului infestat de dublugîndire. La nivel material, carnal, aici, în această viaţă, trebuie să existe o ieşire din cercul vicios, aceasta este patima. Smith este pe deplin produsul gîndirii socialiste lipsite de Dumnezeu, materialiste, dar care simte o sete ontologică de libertate a sufletului. Sinuciderea nu i se pare cea mai rea ieşire din situaţie, chiar dacă de nedorit. E de menţionat fapta lui Dominique Venner care s-a împuşcat în incinta catedralei Notre-Dame din Paris la 21 mai 2013, astfel dorind să atragă atenţia asupra direcţiei greşite în care merge Franţa. O acţiune controversată, dar de ce nu, acest Dominique Venner ar putea fi un Winston Smith. Soluţia e în mediul exterior, e în acţiunile exterioare. Atunci cînd ţi se interzice să simţi, trebuie să simţi din plin. În fapt, pentru Smith, pasiunea este arma cu care luptă sau crede cel puţin că luptă, împotriva lumii bolnave în care este obligat să existe.

Spre diferenţă de Winston Smith, Mîşkin este rodul unei gîndiri spirituale, a unei încercări de a găsi soluţii nu în exterior, nu prin exteriorizare, ci prin meditaţie profundă interioară. Dragostea lui Mîşkin e o Dragoste absolută, o Dragoste hristică. Revolta este în interior şi faţă de propriul suflet şi sălbăticie a patimilor. Mîşkin vede salvarea omului prin întoarcerea la originea sufletului, el depăşeşte limita emoţiei şi ajunge la spirit, acolo unde se nasc gîndurile, pasiunile şi faptele. Dacă Dominique Venner e un Smith, atunci de ce nu, mărturisitorii închisorilor comuniste din România despre viaţa cărora se vorbeşte tot mai mult şi a căror credinţă în Dumnezeu i-a ajutat nu doar să reziste celor mai teribile închisori comuniste, Reeducării şi torturilor de o monstruozitate inimaginabilă, ci şi să se perfecţioneze (dacă e să vorbim într-un limbaj modern) acceptînd suferinţa, dar niciodată acceptînd sistemul, de ce nu ar fi ei un Mîşkin?! Dacă pentru Smith este accetabil a spune orice, dar a nu simţi ceea ce spui dacă ceea ce spui nu reprezintă ceea ce crezi cu adevărat, atunci pentru Mîşkin, ceea spui trebuie să corespundă cu ceea ce simţi şi crezi. Pentru Venner, sinuciderea este o cale, pentru mărturisitorii închisorilor comuniste nu este acceptabil ci înfruntă suferinţa avînd convingerea profundă a Dragostei Absolute.

  Mîşkin la fel ca Smith – nu acceptă relativismul, altfel spus, dublugînditul, el este omul acţiunii absolute şi sincere. Acest absolutism al dragostei îl face idiot pentru o lume cu care nu este compatibil, la fel ca şi Winston Smith, iar acest lucru creează necesitatea de a fi lichidaţi prin ignorare, prin dispariţie nu doar fizică ci şi a oricărei amintiri a existenţei lor. Mîşkin e un idiot, deci nu trebuie să îl iei în serios, poţi să te amuzi, dar nu să şi îl iei în serios. Acest stigmat îl face mut într-o lume de surzi. Smith, la rîdul său este un idiot, cel puţin asta încearcă să îl convingă O’Brain, iar memoria despre primul trebuie ştearsă din istorie, pentru că e nebun, desigur. Existenţa lui Mîşkin şi a lui W.Smith este un pericol la adresa rînduielii existente, un atentat la viaţa sistemului confortabil, de altfel, pentru majoritate.

Deci avem două personaje total diferite din două arii culturale şi spirituale diferite, unite poate doar prin titulatura nobilă. Smith este un funcţionar al Partidului, undeva între proli şi Partidul Interior, iar Mîşkin este un cneaz sărac, dar totuşi nu un om al plebei. Atît Orwell cît şi Dostoievski îşi susţin propria viziune criticînd viziunea celuilalt, dar totuşi, dincolo de acest fapt curios şi pentru înţelegerea căruia ar fi nevoie nu doar de o pagină scrisă, atît Dostoievski cît şi Orwell au o trează înţelegere a degradării naturii umane reflectată în lumea exterioară. Poate că faza socialismului despre care vorbea Dostoievski este depăşită, dar o nouă fază începe, cea descrisă de Orwell. Desigur, acesta din urmă nu poate fi înţeles deplin fără „Ferma animalelor” în care, poate fără a vrea acest luru, arată nu doar absurditatea Revoluţiei roşii, ci şi a tuturor revoluţiilor în numele celor mai frumoase idealuri; nu doar absurditatea Totalitarismului sovietic ci şi a democraţiei euro-americane cu ale sale valori relative, corectitudine politică şi tendinţa de globalizare, democraţie ce se îndreaptă cu paşi grăbiţi spre 1984. Un nou socialism, de o nouă factură şi cu alte culori.

Big Brother is watching you!

Revoluţia nebunului

     A fost o dată un bărbat puternic, frumos şi sănătos. Într-o bună zi, stomacul bărbatului s-a gîndit că nu are de ce să se supună creierului şi a hotărît să devină independent. Din acel moment nu mai primea mîncarea şi astfel bărbatul începuse să slăbească. După un timp, plămînii au zis şi ei că sunt exploataţi şi că în interesul lor este să ceară o autonomie mai largă şi au cerut o organizare a programului de lucru. Din acel moment au hotărît să accepte o cantitate mai mică de aer.

După mai mult timp, inima a observat că organismul slăbit nu mai poate săîi asigure necesarul şi a hotărît să nu mai funcţioneze în semn de protest. Stomacul a văzut că e momentul pentru schimbarea puterii şi dorind să detroneze creierul şi să îi ia locul, a gîndit Marea Revoluţie.

Peste 2 luni omul a murit. Revoluţia a luat sfîrşit.

Bătrînii – gunoiul sistemului economic global

„Cine nu are un bătrîn, să-şi cumpere”

      O veche poveste din manualele interbelice de limba română vorbeşte despre două regate care se duşmăneau. La un moment dat, tinerii dintr-una din aceste ţări au făcut răsturnare de stat şi au alungat toţi bătrînii de la putere, au destrămat sfatul bătrînilor şi au preluat frîiele puterii în toate structurile statului. Mai mult, toţi bătrînii au fost ucişi, însă unuia din tineri i s-a făcut milă de bătrînul său şi l-a ascuns în peşteră. 

Despre Iubire în post-modernism

Iubirea este şi ea un aspect al vieţii ca oricare altul, dat fiind faptul că Iubirea e o parte indispensabilă a vieţii şi motorul întregului mecanism sufltesc al omului.Nu în zadar spunem că Iubirea este motorul întregului mecanism sufletesc, or anume Iubirea este acel fenomen inexplicabil pînă la urmă, care face dintr-un criminal violent un fiu iubitor gata să se jertfească pentru mama sa, în pofida minţii sale criminale care face jertfe.

Patrioţi de paradă (II) sau „patriotismul stomacului”

Patrioţi de paradă (I)

     Patriotismul moldovenesc, fie de factură românofilă sau moldovenistă, e un fenomen complex.  Despre acesta se pot scrie nu articole ci cărţi de sute de pagini şi îl putem plasa în diverse categorii, în depedendenţă de tema abordată şi perspectivele pe care le alegem pentru tratarea fenomenului în cauză.

Între atîtea categorii de patrioţi, există una atît de specială şi despre care am vorbit într-un alt articol, intitulat „Patrioţi de serviciu”, pentru care patriotismul este echivalent cu comoditatae şi satisfacerea necesităţilor materiale. Dacă ar fi vorba de necesităţile primare, am putea înţelege, dar e vorba nu de nişte nevoi fireşti, ci de lux, bunăstare, statut social şi alte invenţii ale societăţii moderne. Celor care căută să ne critice pentru cele expuse pînă acum, vrem să accentuăm că nu e nici o problemă dacă omul are bunăstare şi un statut social înalt, problema este în felul în care se raportează individul la cele din urmă. Dar să ne întoarcem la tema pe care ne-am propus-o.

Patrioţi de serviciu (I)

Putem împărţi societatea moldavă în 3 categorii de cetăţeni:

–          Cetăţenii care îşi urăsc ţara (a nu confunda „ţara” cu „statul”)

–          Cetăţenii care îşi iubesc ţara

–          Cetăţenii care se declară patrioţi atîta timp cît în ţară le este bine şi comfortabil.

Interesant este că valabilitatea împărţirii societăţii după aceste criterii, este aceeaşi şi în cazul în care ei se consideră români şi în cazul cînd se consideră moldoveni. În cele ce urmează, vom vorbi despre a treia categorie de cetăţeni identificată de noi.

Argumentul exhaustiv al secolului XXI – „Părerea mea”

Adesea auzim în jurul nostru oameni, a căror argumentare a opiniilor lor se limitează la clasicul „părerea mea”. Cît nu am încerca să le explicăm că aceasta nu poate fi un argument, lucrurile par să nu se schimbe, mai mult, putem primi o înjurătură în adresa noastră. Totuşi problema acestei expresii este mai complexă decît pare. Aceasta vine dintr-o atitudine relativistă faţă de Adevăr. Fie că e vorba de ştiinţă, literatură, istorie, religie etc., totul se reduce la „părerea mea –părerea ta”. Cît de corectă este această atitudine? O considerăm totalmente greşită şi vom încerca să argumentăm poziţia noastră (deşi am putea să ne limităm la a spune că aceasta e părerea noastră şi să nu uităm, desigur, să amintim că avem tot dreptul la opinie şi la exprimarea acesteia – nu aşa ne învaţă maşinăria propagandistică globală?).

Străinătatea noastră cea de toate zilele

Pe strada Ismail staţionează un autocar gri „încărcat” cu moldoveni. Ultimele minute înainte de pornire. Doi copii, de aproximativ 7 şi respectiv 9 ani, au feţele triste şi îşi iau rămas bun de la cineva din interiorul autocarului. Lîngă ei e un bărbat de vreo 50 de ani, cu chipul ofelit. Autocarul a pornit şi imediat cel mai mic a început să plîngă, iar cel mai mare îl mîngîia, dar şi el gata să răbufnească, însă ochii săi roşii trădau lacrimile vărsate ceva mai devreme. Chiar şi bărbatul de 50 de ani a scăpat cîteva lacrimi, dar se vedea că încerca să fie puternic. M-am apropiat de un tînăr care se uita lung şi abătut în urma autocarului. L-am întrebat unde pleacă autocarul şi acesta, privindu-mă cîteva clipe parcă dezbătut de la un proces de profundă interiorizare, mi-a răspuns că pleacă spre Italia.

Întrebare întrebătoare sau cum Europa le face pe toate bine

   Republica Moldova, cel puţin în ultimii 5-7 ani, trăieşte cu siguranţa faptului că tot ce este Vestic, este bine, iar tot ce este Estic, este rău şi distructiv. Adevărat este şi faptul că această prejudecată nu e deloc întîmplătoare.  Aici nu mai este necesar să menţionăm ocupaţia ţaristă, ocupaţia sovietică, teritoriile româneşti din Ucraina (un reper de ură pentru mulţi basarabeni care se consideră români). Se ştie foarte bine că un popor poate fi uşor condus şi este uşor influenţabil prin apelarea la arhetipurile sale. Aşa a făcut de exemplu maşinăria propagandistică a lui Hitler, apelînd, de exemplu, la mitologia germanică, dar şi la prejudecăţile care niciodată nu sunt întîmplătoare, iar uneori izvorăsc din cele mai uitate experienţe istorice colective.